Un dumnezeu al deceptiei
Dumnezeu ne-a oferit oportunitatea de a stabili limite cunoasterii. Pentru ca exista realitati pe care nu le putem cuprinde in mintea noastra si nici nu putem sa le intelegem, nu putem spune ca aceste lucruri sunt ascunse sau obcure, ci mai degraba putem spune ca intelegerea noastra este limitata. In momentul in care transcederea spre cunoastere este imposibila, catologam inexplicabilul in a fi divin. Logica, matematica, deductia sunt instrumente la care apelam in fiecare zi pentru a stabili relatii de cauzalitate, i.e. aspecte din viata noastra care au loc (sau trebuie sa aibe loc) dupa un anumit algoritm. Inteligibilitate exista in orice, fiecare lucru isi are limbajul sau si ni se dezvaluie intrutotul, insa nu putem intelege exhaustiv mesajul care ni se ofera. Fiintare exista dincolo de capcitatea noastra de intelegere, iar acea fiinta nu este Dumnezeu si fiintarea nu vine de la Dumnzeu. Acste atribute sunt conferite divinitatii pentru a ne scuza limitele. Cu secole in urma Newton a lansat teoria gravitatiei spunand ca toate corpurile sunt mentinute in orbita lor de catre o forta ce apartine lui Dumnezeu. Einstein a renuntat la Dumnezeu si a dovedit ca, pentru a gravita nu este necesar Dumnezeu si chiar mai mult ca pentru a intelege aceste aspecte nu este necesara asistenta divina. Secole am trait cu impresia ca ceea ce nu poate fi inteles apartine lui Dumnezeu si, deci, anumite lucruri pot fi explicate doar daca am avea cunostinte metalogice.
Cum il intelegem pe Dumnezeu? Prin perspectiva politeista? Prin perspectiva religiilor abrahamice? Inca ne luptam cu prejudecata existentei neintelese, pentru ca exista fiintare intr-un spatiu care nu poate fi patruns. Este acel spatiu destinat doar intelegerii divine? Consider ca aceste limite sunt impuse si cred ca trebuie sa evitam conceptualizarea absurdului. Adjectivele continand „omni” sunt la atat de firave incat pot fi combatute in plan deductiv, logic, iar insemnatatea lor in metalogica pierzandu-se complet. Si ma voi referi din nou la Dumnezeu privit ca si ideal, fiinta suprema, omniscienta, omnipotenta, completa, infinita. Intelegerea noastra a aribuit lui Dumnezeu caracteristici restrictive. L-am inchis pe Dumnezeu intr-o cusca pe care scrie omnipotenta. Daca Dumnezeu este omnipotent, este capabil sa creeze o stanca de o asemenea masa incat nici el nu este in stare sa o poata ridica? Vom putea spune ca Dumnezeu poate crea orice. In aceeasi masura, vom putea spune ca Dumnezeu poate ridica orice. Si totusi, este Dumnezeu capabil de o creatie pe care el insusi nu o poate administra? Daca este omnipotent exista posibilitatea unei aceste creatii. Insa, in acest moment nu cred ca mai putem judeca despre Dumnezeu in termeni de omnipotenta si omniscienta.
Acest paradox dovedeste imposibilitatea noastra de a imagina perfectiunea sau infinitul si deci toate constrangerile care apar din aceste puncte de vedere pot fi inlaturate. Din punct de vedere etic se naste alt paradox, cel al aparitiei raului. Nu voi discuta despre semnificatia binelui sau al raului pentru ca as putea spune ca definitia acestor notiuni este pura fenomenologie. Insa, daca Dumnzeu este bun, pur, infinit, ominipotent si fiintarea este rezultatul vointei sale, care este originea raului. Este Dumnezeu creatorul tuturor? Daca Dumnzeu este infinut de bun, cum a putut crea o entitate infinit de rea. Daca a dorit asta inseamna ca nu este binevoitor. Daca nu a putut altfel, inseamna ca nu este omnipotent. Daca a facut o eroare, nu este perfect. Teologii flutura argumentul liberului arbitru, insa cum poate exista germenele de rau in bunatate infinata. Cum poate exista vid in totalitate sau eroare in perfectiune? Daca, intr-adevar exista liberul arbitru atunci, Lucifer ar fi fost capabil doar sa actioneze in limita actiunilor „bune”. Cum poate degenera binele in rau, daca insasi conceptul de rau nu exista? La fel cum nefiinta nu poate sa fiinteze sau cum fiinta nu poate sa nefiinteze, nu poate se poate ca din infinitate si perfectiue se poate sa se nasca combustie, distrugere, consum, decadere. Daca lumina este doar lumina nu pot exista particule de intuneric. Si totusi din lumina absoluta s-a nascut intuneric. Toata intelegerea noastra despre perfectiune este rasturnata. Deceptia noastra este datorata conceperii unui Dumnezeu perfect, infinit, omniscient, omnipotent s.a.m.d.
Cred ca am fost invatati sa ignoram aceste paradoxuri pentru ca altfel vom ajunge sa ne indoim. Iar daca exista indoiala, exista cercetare, speculatie. Iar speculatia si indoiala sunt inamicul calmului si al armoniei. Un sistem numit perfect intra in colaps datorita perfectiunii sale. Perfectiunea este o notiune superficiala care presupune existenta imprefectiunii, dupa cum vazut, altfel nu ar putea fi definita. Problema perfectiunii a aparut datorita dorintei noastre de intelege, de a cunoaste. Limitele in care ne incadram au creat spatiul necesar catalogarii si clasificarilor si, chiar, mai mult in absolutizarea unor notiuni. Originile acestor clasificari tin de limbajul universal care a fost restrictionat la nivel de norma. Logica este un astfel de normatism care este crezut ca duce la descoperire la intelegere, la cunoastere, insa la un nivel superficial, cel al cauzalitatii intelese prin empirism. Construim rationamente pe care le numim logice, insa intreg sistemul logic nu este suficient. Problema perfectiunii-imperfectiunii creeaza un gol in stiintele logice. Logica este suficienta doar pentru stabilira relatiilor intr-o anumita sfera. Odata ce incercam sa transcedem dincolo de acea sfera, logica nu mai este functionala si intram intr-un taram al absurdului.
Astfel, logica isi pierde meritul de a fi metoda de cercetare universala. Nu inseamna ca trebuie sa incepem sa ne bazam pe simturi pentru a primi o explicatie, insa nici nu trebuie sa excludem posibilitatea de a intelege prin intermediul simturilor. De altfel, logica, are la baza mai degraba perceptia decat ratiunea. Rationamentele logice au aparut ca si o interpretare a senzatiilor, a perceptiilor.
