Mi se pare că pendulez și că singurul lucru pe care încerc să îl cunosc este eu însumi. Sunt fascinat de propria persoană ca și cum aș trăi într-un univers magic în care totul este posibil. Și sunt capabil de lucruri mărețe. Lucruri care depășesc puterile mele de gândire, care străbat simțurile în grabă și corpul abia îmi tremură după ivirea lor.
Însă continui să pendulez între coordonate repetitive, simple și deloc sterile. Chiar și liniștea are rezonanța actelor trecute, precum notele care plutesc în aer odată ce concertul s-a terminat.Și dacă deconstrucția nu a dus decât la o asemenea simplificare încât sensul a fost pierdut, nu îmi rămâne decât să descopăr obscurul într-o penumbră mistică care să îmi zguduie credințele și care mă împingă din nou spre a trăi. Pentru că este vorba de viață?
Este vorba de agitație, de forfota sufocantă, de briza zilnică și de mania insectelor, de copitele cailor și freamătul frunzelor. Este succedare de șaisprezecimi pe un fond etern de doimi sau treimi muzicale. De acte care nu înseamnă nimic altceva decât act în sine. A trăi printr-o suspendare a teleologicului spre a atinge inutilitatea vieții și eliberarea de orice manierism. Însă nu este vorba de clișee platoniene precum "libertatea", ci prin unități ale întregului ideatic. Este vorba de libertăți. O transmutare din planul pendulării inconștiente, în cel al pendulării conștiente. O realizare a vieții nu prin acte determinate, ci prin acte nedeterminate, care părăsesc utilitatea și teologia și se manifestă ca și forfotă ca și auto-depășire inconștientă "conștientizată".
Nu pot părăsi pendularea, însă pot să o accept dincolo de resemnare, fără resemnare și fără a-mi genera refulare și frustrare. O asemenea acceptare este identică cu auto-decuplarea de aparatele de oxigen care pare atât de necesare și respirarea de aer proaspăt. A pendula, după renaștere, dincolo de necesitate pare a fi cel mai greu lucru de înfăptuit.
