Oscilez intre valau si troaca.
Este vorba despre conditia barbatului, de a oscila intre bou si porc.
Saturday, 16 January 2010
Friday, 15 January 2010
Cu cizmele in mana, in ciorapi prin Luvru
Vacanta de iarna vine cu tot felul de peripetii si evenimente. Cred ca am adesea talentul de aduna in jurul meu o serie de oameni cu perspective extrem de diferite.
Imi vine o idee sa vizitez Parisul. Ma pune dracul sa spun asta la o prietena de-a mea, care oscileaza mental intre Moscova si Bruxelles. Doamna, trecuta prin vreo 4 divorturi dificile si o menopauza si mai anevoiasa, are nevoie de distractie la un nivel pe care nu l-a mai intalnit. Vrea program cultural la Paris. Intentiile mele se refereau la o combinatie de jogging pe bulevardele Parisului, si vizte la muzee. O alta prietena a fost invitata si ea la participare. Intentiile ei erau ca si ale mele, culturale, insa s-a hotarat sa faca jogging parizian pe tocuri cui. Eu unul nu am nimic impotriva tocurilor cui, cu atat mai mult cu cat sunt pentru protejarea antilopelor si gazelelor.
Pregatirile incep. Se cumpara costumatia de Luvru. Cum sa ma duc la Luvru in sosoni si punga de tip Kaufland. Etica moderna permita asortarea pungilor Kaufland doar la tinutele destinate cununiilor civile.
Prietena mea cu ocilatii intre blocul de est si cel de vest se numeste Tamara si este crescuta si culivata in maniera moscovita si rafinata in stil flamand. Ce inseamna asta? Pai asta inseamna bluza roz de bazar combinata cu jeaca cu schelet Galiano, cizme Boss, curea de musama si eterna punga de tip Kaufland. Doamna Tamara realizeaza ca are nevoie de o poseta pedanta asa ca imprumuta una.
Cealalta prietena, Elena, si-a lustruit flecurile otelite si era pregatita de galopat atat cat ar fi putut sa o tina toacele.
Dupa un drum de 3 ore, ajungem la Paris. Nici una dintre ele nu au mai fusese la Paris.
Tamara a remarcat, pe buna dreptate, ca Parisul nu-i Moscova!
Si eu stiu ca vita nu-i capra.
Parcam la 5 minute jogging de Hotelul de Trei Stele, pozitionat central. Ne inhamam cu totii la carat. Ne opintim cu mainile usturande de la carat garderoba. Incep primele zmiorcaituri si disatisfactii matinale. Este dificil sa cari chiloti si pijamale la 7 dimineata. Ne cazam! Cazarea s-a derulat fara evenimente deosebite.
La ora 9 se deschide Luvru, avem bilete preferentiale, insa ne grabim ca sa nu prindem invalmasala. Suntem trecut printr-un filtru dn motive de securitate. Ne sunt controlate centurile, bentitele, cordelutele, ciorapii, genetile si posetele, camere digitale de ultima ora.
Eu propun o abordare cronologica a mastodontului Luvru. Ma duc la garderoba sa las salurile, fularele, gecile, palariile, cordelutele si in acest timp Tamara o prinde pe Elena de mana si dispare. Eu gandesc ca au inceput in mod cronologic. Tamara are o idee fixa despre arta: incepe si se termina cu Monalisa. A joggat rapid in Marea Galerie si gata cu Luvru. Eu eram pierdut printre sarcofage si mumii cand primesc un sms cu „Unde esti”. Am raspuns succint: „In Luvru”. Acum sa cauti pe cineva in Luvru este similar cu a cauta un prostituata in Iran. Ca si Iranul, Luvrul este mare, persoana , la fel ca si prostituata poate fi oriunde si niciunde. Nu avea rost sa gandesc prea mult si am gasit trupa in Marea Galerie odihnindu-se pe o banca. Mare trebuie sa le fi fost mirarea cand au vazut ditamai capodopera, de au obosit deja. Problema nu era experienta estetica ci cea fizica. Menopauza veni cu dureri de picioare. Tamara era in mari suferinte. Imi povesti ca a vazut ceea ce era de vazut in Luvru, adica pe Monalisa, si cam asta a fost. Eu cunosteam cat de cat Luvru, ca o fi el mare insa nu este mai mare decat un oras de provincie. Insistam sa ramanem. Tamara isi desfacu fermoarele de cizme si incepu sa mearga fluturand la ea piele Hugo Boss. Dupa 10 minute, plonjeaza pe o alta bancheta. Asteptam 10 minute. Da semne de inviorare, insa cizmele nu si le mai inchide. Fluturarea ruseasca continua. In incinta cariatidelor, doua romance discutau despre sarmale admirand la Venus. Tamara discuta despre programe culturale, bataturi, leucoplast si umflaturi. Am inteles ca jogging pe bulevardele pariziene pe tocuri cui nu urma sa mai aiba loc. Dezamagit am fost!!! Cizmele dispar din picioare. Luvrul poate fi admirat si in sosete albe! Urcatul scarilor devine si mai anevoios, chiar si cu cizmele in mana. Luam liftul!
Tamara este claustrofobica. Liftul se blocheza! Incep istericalele intr-o limba universala: 2 cuvinte in neerlandeza, 3 in rusa, 1 in franceza si ceva engleza! Traducere libera:
„Mesio, sunt blochee in de elevator! HULP!”. Incepe un apasat eratic pe toate butoanele, pumni in usi.
„Sunt excitata psihiatric!”, tipa din rarunchi!
„Ajutor, sunt inebunita claustrofobic!”
Alaturi de istericale si claustrofobie se alatura problema vezicii slabe. Incepe sa caute colturi de lift pentru o eventuala usurare. Cizme-n maini, mers in ciorapi, scarpinat intre suvite, strans din coapse si dupa cinci minute de manifestari meta-umane, Tamara este eliberata. Fuge cracanata cu cizmele dupa ea in cautarea WC-ului. Noi fugim dupa ea. Multa lume, in Luvru. Tamara, se pierde in labirintul omenesc. Vedem WC. Intram si noi. Tamara cu mopu-n mana curata energic gresia in Luvru. Noi ne uitam la ea, ea se uita la noi. Nu intelegam de ce asa mare graba pentru a curata pardoseala in buzile din Luvru. Ne-a explicat ca nu este igienic sa intri in ciorapi intr-o buda si in plus nici nu vrea sa isi bage picioarele nesterilizate in cizmele Hugo Boss. Tamara lucreaza la un hotel si cunoaste normele de igiena.
Programul cultural si joggingul parizian s-au incheiat in Luvru ,pentru Tamara.
Vreo doua luni mai tarziu, cam la inceput sezonului de narcise, la sfarsit de februarie, ne intalnim accidental intr-un complex comercial. Cum ma vede se descalta. Ce dracu de influenta exercit asupra ei, de umbla doar desculta cand ma vede?.Imi arata atat si mie cat si vanzatoarei, bataturile nevidecate provocate de programul cultural din Luvru!
Imi vine o idee sa vizitez Parisul. Ma pune dracul sa spun asta la o prietena de-a mea, care oscileaza mental intre Moscova si Bruxelles. Doamna, trecuta prin vreo 4 divorturi dificile si o menopauza si mai anevoiasa, are nevoie de distractie la un nivel pe care nu l-a mai intalnit. Vrea program cultural la Paris. Intentiile mele se refereau la o combinatie de jogging pe bulevardele Parisului, si vizte la muzee. O alta prietena a fost invitata si ea la participare. Intentiile ei erau ca si ale mele, culturale, insa s-a hotarat sa faca jogging parizian pe tocuri cui. Eu unul nu am nimic impotriva tocurilor cui, cu atat mai mult cu cat sunt pentru protejarea antilopelor si gazelelor.
Pregatirile incep. Se cumpara costumatia de Luvru. Cum sa ma duc la Luvru in sosoni si punga de tip Kaufland. Etica moderna permita asortarea pungilor Kaufland doar la tinutele destinate cununiilor civile.
Prietena mea cu ocilatii intre blocul de est si cel de vest se numeste Tamara si este crescuta si culivata in maniera moscovita si rafinata in stil flamand. Ce inseamna asta? Pai asta inseamna bluza roz de bazar combinata cu jeaca cu schelet Galiano, cizme Boss, curea de musama si eterna punga de tip Kaufland. Doamna Tamara realizeaza ca are nevoie de o poseta pedanta asa ca imprumuta una.
Cealalta prietena, Elena, si-a lustruit flecurile otelite si era pregatita de galopat atat cat ar fi putut sa o tina toacele.
Dupa un drum de 3 ore, ajungem la Paris. Nici una dintre ele nu au mai fusese la Paris.
Tamara a remarcat, pe buna dreptate, ca Parisul nu-i Moscova!
Si eu stiu ca vita nu-i capra.
Parcam la 5 minute jogging de Hotelul de Trei Stele, pozitionat central. Ne inhamam cu totii la carat. Ne opintim cu mainile usturande de la carat garderoba. Incep primele zmiorcaituri si disatisfactii matinale. Este dificil sa cari chiloti si pijamale la 7 dimineata. Ne cazam! Cazarea s-a derulat fara evenimente deosebite.
La ora 9 se deschide Luvru, avem bilete preferentiale, insa ne grabim ca sa nu prindem invalmasala. Suntem trecut printr-un filtru dn motive de securitate. Ne sunt controlate centurile, bentitele, cordelutele, ciorapii, genetile si posetele, camere digitale de ultima ora.
Eu propun o abordare cronologica a mastodontului Luvru. Ma duc la garderoba sa las salurile, fularele, gecile, palariile, cordelutele si in acest timp Tamara o prinde pe Elena de mana si dispare. Eu gandesc ca au inceput in mod cronologic. Tamara are o idee fixa despre arta: incepe si se termina cu Monalisa. A joggat rapid in Marea Galerie si gata cu Luvru. Eu eram pierdut printre sarcofage si mumii cand primesc un sms cu „Unde esti”. Am raspuns succint: „In Luvru”. Acum sa cauti pe cineva in Luvru este similar cu a cauta un prostituata in Iran. Ca si Iranul, Luvrul este mare, persoana , la fel ca si prostituata poate fi oriunde si niciunde. Nu avea rost sa gandesc prea mult si am gasit trupa in Marea Galerie odihnindu-se pe o banca. Mare trebuie sa le fi fost mirarea cand au vazut ditamai capodopera, de au obosit deja. Problema nu era experienta estetica ci cea fizica. Menopauza veni cu dureri de picioare. Tamara era in mari suferinte. Imi povesti ca a vazut ceea ce era de vazut in Luvru, adica pe Monalisa, si cam asta a fost. Eu cunosteam cat de cat Luvru, ca o fi el mare insa nu este mai mare decat un oras de provincie. Insistam sa ramanem. Tamara isi desfacu fermoarele de cizme si incepu sa mearga fluturand la ea piele Hugo Boss. Dupa 10 minute, plonjeaza pe o alta bancheta. Asteptam 10 minute. Da semne de inviorare, insa cizmele nu si le mai inchide. Fluturarea ruseasca continua. In incinta cariatidelor, doua romance discutau despre sarmale admirand la Venus. Tamara discuta despre programe culturale, bataturi, leucoplast si umflaturi. Am inteles ca jogging pe bulevardele pariziene pe tocuri cui nu urma sa mai aiba loc. Dezamagit am fost!!! Cizmele dispar din picioare. Luvrul poate fi admirat si in sosete albe! Urcatul scarilor devine si mai anevoios, chiar si cu cizmele in mana. Luam liftul!
Tamara este claustrofobica. Liftul se blocheza! Incep istericalele intr-o limba universala: 2 cuvinte in neerlandeza, 3 in rusa, 1 in franceza si ceva engleza! Traducere libera:
„Mesio, sunt blochee in de elevator! HULP!”. Incepe un apasat eratic pe toate butoanele, pumni in usi.
„Sunt excitata psihiatric!”, tipa din rarunchi!
„Ajutor, sunt inebunita claustrofobic!”
Alaturi de istericale si claustrofobie se alatura problema vezicii slabe. Incepe sa caute colturi de lift pentru o eventuala usurare. Cizme-n maini, mers in ciorapi, scarpinat intre suvite, strans din coapse si dupa cinci minute de manifestari meta-umane, Tamara este eliberata. Fuge cracanata cu cizmele dupa ea in cautarea WC-ului. Noi fugim dupa ea. Multa lume, in Luvru. Tamara, se pierde in labirintul omenesc. Vedem WC. Intram si noi. Tamara cu mopu-n mana curata energic gresia in Luvru. Noi ne uitam la ea, ea se uita la noi. Nu intelegam de ce asa mare graba pentru a curata pardoseala in buzile din Luvru. Ne-a explicat ca nu este igienic sa intri in ciorapi intr-o buda si in plus nici nu vrea sa isi bage picioarele nesterilizate in cizmele Hugo Boss. Tamara lucreaza la un hotel si cunoaste normele de igiena.
Programul cultural si joggingul parizian s-au incheiat in Luvru ,pentru Tamara.
Vreo doua luni mai tarziu, cam la inceput sezonului de narcise, la sfarsit de februarie, ne intalnim accidental intr-un complex comercial. Cum ma vede se descalta. Ce dracu de influenta exercit asupra ei, de umbla doar desculta cand ma vede?.Imi arata atat si mie cat si vanzatoarei, bataturile nevidecate provocate de programul cultural din Luvru!
Tuesday, 12 January 2010
Deochi si bete
Ma doare capul!
Ia tzatzo, o aspirina!
Nu iau ca ma ia pe la stomac.
Tu esti deocheata!!!
Oi fi!
Da, sa iti sting carbuni!
Unde ai pus chibriturile!
Bricheta e pe masa!
Chibrituri sa iti sting de deochi!
Nu am! Cauta la scobitori!
Asa. Vai ce sfaraie lemnul! Tu esti chiar deocheata!... Deci, pluteste! E clar!
Ce e clar?
Bea de trei ori! Fa-ti cruce! Asa! Stai sa te ung peste tot.
Ho! Ca ma gadili!
Te-ai linisit?
Nu!
Cu algocalmin iti trece?
Nu, ca nu-i bun la ficat!
Echinaceea ai luat?
Ce-i aia?
Ii buna la toate. Ca sunatoarea, dar asta-i in pastile.
Ia tzatzo, o aspirina!
Nu iau ca ma ia pe la stomac.
Tu esti deocheata!!!
Oi fi!
Da, sa iti sting carbuni!
Unde ai pus chibriturile!
Bricheta e pe masa!
Chibrituri sa iti sting de deochi!
Nu am! Cauta la scobitori!
Asa. Vai ce sfaraie lemnul! Tu esti chiar deocheata!... Deci, pluteste! E clar!
Ce e clar?
Bea de trei ori! Fa-ti cruce! Asa! Stai sa te ung peste tot.
Ho! Ca ma gadili!
Te-ai linisit?
Nu!
Cu algocalmin iti trece?
Nu, ca nu-i bun la ficat!
Echinaceea ai luat?
Ce-i aia?
Ii buna la toate. Ca sunatoarea, dar asta-i in pastile.
Sunday, 10 January 2010
Cele 10 ganduri
Asculta, neamule, de aici!
1. Eu m-am saturat de sfinti. Cu atatia sfinti nici macar nu mai stiu cand si ce sau cui sa ii urez. M-am saturat si de “la multi ani”. Am ajuns sa folsesc expresia asta chiar daca nu inseamna nimic. Cred ca am inceput sa devin un pseudo-individ. Jana zice “La multi ani!”, eu spun la fel. In curand voi incepe sa gandesc in vise si superstitii. Si daca as deveni superstitios?! Doamne fereste!
2. Prefer sa raman cu florile mele, cu plantele mele. Oare cine mai creste patrunjel pe balcon. Nici macar pe picioare nu se mai gaseste. In curand ne vom depila si creierii! Nu imi plac firele de par in iahnie! Imi place iahnia, insa nu cu un fir de par rupt dintr-o coada de iapa… Nici spaghetii nu mi-au placut niciodata. Pastele nu imi plac.
3. Imi plac vacile. Vacile sunt prea mari pentru a fi crescute pe balconul meu. Poate ingineria genetica ne va invata sa scoate mini-vaci din eprubeta. Oare cum mugeste o mini-vaca?
4. Nu gandesc coerent. Ma ingrijoreaza acest lucru. Cum as putea sa imi coordonez ratiunea intr-un mod formal? Ce dobitoc! Ce este formal? Nu vreau sa devin pseudo-individ. Nu vreau sa devin Joe, Hans, Bjorn, Soren, Gheorghe, Sakis, Alejandro sau Zoltan.
5. M-am saturat sa topai din Prada in Dada. Oricat de frumosi ar fi pantalonii rosii si decuparile de prin ziare.
6. Sunt exhibitionist. Nu imi voi posta organele genitale sub forma jpg pe blog.
7. Nu am destule oglinzi! Vreau sa vad cat sunt de gras si cat de bine imi merge.
8. Nu sunt in stare sa inteleg anumite lucruri. Nu ma duce capul. Sunt frustrat.
9. Stau cu lampa aprinsa sa imi lumineze capul. Insa nici macar nu pot sa ma simt ca o prepelita. P-khaa! P-khaa!
10. Am o problema de transcedere. In capul meu este un cub inscris. Nu pot sa transced spre craniu si gandesc in colturi.
1. Eu m-am saturat de sfinti. Cu atatia sfinti nici macar nu mai stiu cand si ce sau cui sa ii urez. M-am saturat si de “la multi ani”. Am ajuns sa folsesc expresia asta chiar daca nu inseamna nimic. Cred ca am inceput sa devin un pseudo-individ. Jana zice “La multi ani!”, eu spun la fel. In curand voi incepe sa gandesc in vise si superstitii. Si daca as deveni superstitios?! Doamne fereste!
2. Prefer sa raman cu florile mele, cu plantele mele. Oare cine mai creste patrunjel pe balcon. Nici macar pe picioare nu se mai gaseste. In curand ne vom depila si creierii! Nu imi plac firele de par in iahnie! Imi place iahnia, insa nu cu un fir de par rupt dintr-o coada de iapa… Nici spaghetii nu mi-au placut niciodata. Pastele nu imi plac.
3. Imi plac vacile. Vacile sunt prea mari pentru a fi crescute pe balconul meu. Poate ingineria genetica ne va invata sa scoate mini-vaci din eprubeta. Oare cum mugeste o mini-vaca?
4. Nu gandesc coerent. Ma ingrijoreaza acest lucru. Cum as putea sa imi coordonez ratiunea intr-un mod formal? Ce dobitoc! Ce este formal? Nu vreau sa devin pseudo-individ. Nu vreau sa devin Joe, Hans, Bjorn, Soren, Gheorghe, Sakis, Alejandro sau Zoltan.
5. M-am saturat sa topai din Prada in Dada. Oricat de frumosi ar fi pantalonii rosii si decuparile de prin ziare.
6. Sunt exhibitionist. Nu imi voi posta organele genitale sub forma jpg pe blog.
7. Nu am destule oglinzi! Vreau sa vad cat sunt de gras si cat de bine imi merge.
8. Nu sunt in stare sa inteleg anumite lucruri. Nu ma duce capul. Sunt frustrat.
9. Stau cu lampa aprinsa sa imi lumineze capul. Insa nici macar nu pot sa ma simt ca o prepelita. P-khaa! P-khaa!
10. Am o problema de transcedere. In capul meu este un cub inscris. Nu pot sa transced spre craniu si gandesc in colturi.
Saturday, 9 January 2010
Environmentalism pe messenger
Eu: crezi ca ne vomplictisi vreodata de a gandi?
Elena: nu
Elena: dar nu cred ca e ceva ce putem controla
Elena: campiile sunt vaste;)
Eu: hmmm
Eu: cred ca asta este un deziderat
Eu: pe care cu siguranta nu voi fi capabil sa il indeplinesc
Eu: este foarte usor sa iti urmarsti inclinatiile gandirii si sa lasi purtat de curent
Eu: este mai difcil sa gandesc intr-un stil formal, ordonat , concentrat pe un anumit subiect
Elena: probabil
Elena: interesant este ca evolutia societatii este de asa natura ca individul nu-si urmareste atat propriile inclinatii si incearca sa dirijeze in jur
Eu: de ce crezi ca se intampla asta?
Elena: multi sunt diformi... spiritual
Elena: .. ma rog sa zicem psihic, fara ca macar sa realizeze
Eu: hopa
Eu: diformi... spiritual
Eu: explica-mi
Eu: imi place cum suna
Eu: diform spiritual
Eu: odata taica-meu m-a numi malformat psihic pentru ca nu vreau sa ma insor
Eu: sunt curios ce numesti tu diform.. spiritual
Elena: in nici un caz chestii de genul norme sociale
Eu: raman cu ochii cat cepele
Elena: eu cred ca sunt lacune de dezvoltare psihica si spirituala care apar in societate si prin societate
Eu: de unde iti veni idea asta
Elena: prin stil de viata, prin nevoi induse fals, prin uitare de sine in unifomitatea societatii
Elena: nu stiu de unde veni....
Eu: si deci acesti oameni, sunt niste bolnavi care nu realizeaza ca au nevoie de un medic care s aii trateze
Elena: da
Elena: nu neaparat de medic
Elena: e ceva mai adanc
Elena: e un intreg sistem in care ne invartim
Elena: poate suna ciudat
Eu: continua
Eu: imi place
Elena: dar lega ideea asta de felul cum te hranesti
Eu: "nu ma referam la meddic intr-o clinica de psihiatrie"
Elena: am inteles asta
Elena: mananci doar ce e nevoie si e sanatos sau ceea ce iti este dat, oferit din mediul inconjurator?
Eu: nu
Eu: din fercire
Elena: si fiecare farama si fiecare picatura te modeleaza, in interior
Eu: suntem ceea ce mancam?
Elena: nu numai....
Elena: si ceea ce auzim, citim, respiram, etc
Elena: tot ce e in jur se reflecta in noi
Eu: ok
Elena: ideal este sa poti alege constient ce anume vrem sa fim din tot ce in jur
Eu: consideri ca o mare parte din ceea ce este in jurul nostru este artificiu?
Eu: sinteza
Elena: dap
Eu: oh ok
Eu: deci tu vezi ca naturalismul este benefic?
Elena: nu spun neaparat asta
Eu: atunci ce spui?
Eu: ma intereseaza foarte mult parerea ta
Elena: ca benefic este sa poti mentine un nivel de constienta si selectivitate in tot ce relationezi
Elena: sa filtrezi mult
Eu: sunt perfect de acord cu tine
Eu: si sunt de acord si cu reflexia societatii in individ
Eu: insa ceea ce nu inteleg
Eu: de ce goana spre arificialitate
Elena: asa suntem educati, dinpacate..... societatea de consum...
Elena: pentru multi asa e mai usor
Eu: hmmm
Eu: de ce suntem educati asa
Eu: sau consideri ca nu este nici o cauzalitate in asta
Eu: esti cadru medical
Eu: vreau sa iti pun o intrebare
Eu: dupa ce imi dai raspuns la cealalta
Elena: nu stiu, dar uneori mi se par stridente interesele economice la nivel mondial
Eu: ok
Eu: stiu
Elena: .... ca sa se invarta roata
Eu: goana dupa resurse
Eu: resusele sunt consumate din natural in nenatural
Eu: insa intrebarea mea
Eu: de ce gonim spre artificial
Elena: e mai usor
Eu: ok
Eu: crezi ca este "corect" din punct de vedere natuyralist sa existe medicina?
Elena: da
Elena: pana la un punct, pana la o forma
Eu: care este limita
Eu: sau ce numesti tu forma
Elena: sa ajuti natura sa nu te substitui ei
Eu: cati oameni sunt pe terra?
Elena: prea multi
Eu: cum s-a ajuns la aceasta situatie?
Elena: china lucreaza la problema
Elena: ne este prea bine
Elena: mancarea este accesibila pentru multi
Elena: nu mai trebuie sa vanam:)
Eu: are medicina un rom in aceasta multiplicare exponentiala?
Eu: rol
Elena: poate, dar prea mic
Elena: economicul defineste problema
Eu: cati dintre oameni solicita ajutor medical?
Elena: fiecare, teoretic
Elena: practic , cine isi permite
Eu: ok
Eu: care sunt perspectivele?
Elena: limitarea va fii economica, dar probabil expimata pentru mase sub forma unei boli incurabile, agresive si de neoprit :)
Eu: ok
Eu: multumesc
Elena: sa cresti mare!
Elena: nu
Elena: dar nu cred ca e ceva ce putem controla
Elena: campiile sunt vaste;)
Eu: hmmm
Eu: cred ca asta este un deziderat
Eu: pe care cu siguranta nu voi fi capabil sa il indeplinesc
Eu: este foarte usor sa iti urmarsti inclinatiile gandirii si sa lasi purtat de curent
Eu: este mai difcil sa gandesc intr-un stil formal, ordonat , concentrat pe un anumit subiect
Elena: probabil
Elena: interesant este ca evolutia societatii este de asa natura ca individul nu-si urmareste atat propriile inclinatii si incearca sa dirijeze in jur
Eu: de ce crezi ca se intampla asta?
Elena: multi sunt diformi... spiritual
Elena: .. ma rog sa zicem psihic, fara ca macar sa realizeze
Eu: hopa
Eu: diformi... spiritual
Eu: explica-mi
Eu: imi place cum suna
Eu: diform spiritual
Eu: odata taica-meu m-a numi malformat psihic pentru ca nu vreau sa ma insor
Eu: sunt curios ce numesti tu diform.. spiritual
Elena: in nici un caz chestii de genul norme sociale
Eu: raman cu ochii cat cepele
Elena: eu cred ca sunt lacune de dezvoltare psihica si spirituala care apar in societate si prin societate
Eu: de unde iti veni idea asta
Elena: prin stil de viata, prin nevoi induse fals, prin uitare de sine in unifomitatea societatii
Elena: nu stiu de unde veni....
Eu: si deci acesti oameni, sunt niste bolnavi care nu realizeaza ca au nevoie de un medic care s aii trateze
Elena: da
Elena: nu neaparat de medic
Elena: e ceva mai adanc
Elena: e un intreg sistem in care ne invartim
Elena: poate suna ciudat
Eu: continua
Eu: imi place
Elena: dar lega ideea asta de felul cum te hranesti
Eu: "nu ma referam la meddic intr-o clinica de psihiatrie"
Elena: am inteles asta
Elena: mananci doar ce e nevoie si e sanatos sau ceea ce iti este dat, oferit din mediul inconjurator?
Eu: nu
Eu: din fercire
Elena: si fiecare farama si fiecare picatura te modeleaza, in interior
Eu: suntem ceea ce mancam?
Elena: nu numai....
Elena: si ceea ce auzim, citim, respiram, etc
Elena: tot ce e in jur se reflecta in noi
Eu: ok
Elena: ideal este sa poti alege constient ce anume vrem sa fim din tot ce in jur
Eu: consideri ca o mare parte din ceea ce este in jurul nostru este artificiu?
Eu: sinteza
Elena: dap
Eu: oh ok
Eu: deci tu vezi ca naturalismul este benefic?
Elena: nu spun neaparat asta
Eu: atunci ce spui?
Eu: ma intereseaza foarte mult parerea ta
Elena: ca benefic este sa poti mentine un nivel de constienta si selectivitate in tot ce relationezi
Elena: sa filtrezi mult
Eu: sunt perfect de acord cu tine
Eu: si sunt de acord si cu reflexia societatii in individ
Eu: insa ceea ce nu inteleg
Eu: de ce goana spre arificialitate
Elena: asa suntem educati, dinpacate..... societatea de consum...
Elena: pentru multi asa e mai usor
Eu: hmmm
Eu: de ce suntem educati asa
Eu: sau consideri ca nu este nici o cauzalitate in asta
Eu: esti cadru medical
Eu: vreau sa iti pun o intrebare
Eu: dupa ce imi dai raspuns la cealalta
Elena: nu stiu, dar uneori mi se par stridente interesele economice la nivel mondial
Eu: ok
Eu: stiu
Elena: .... ca sa se invarta roata
Eu: goana dupa resurse
Eu: resusele sunt consumate din natural in nenatural
Eu: insa intrebarea mea
Eu: de ce gonim spre artificial
Elena: e mai usor
Eu: ok
Eu: crezi ca este "corect" din punct de vedere natuyralist sa existe medicina?
Elena: da
Elena: pana la un punct, pana la o forma
Eu: care este limita
Eu: sau ce numesti tu forma
Elena: sa ajuti natura sa nu te substitui ei
Eu: cati oameni sunt pe terra?
Elena: prea multi
Eu: cum s-a ajuns la aceasta situatie?
Elena: china lucreaza la problema
Elena: ne este prea bine
Elena: mancarea este accesibila pentru multi
Elena: nu mai trebuie sa vanam:)
Eu: are medicina un rom in aceasta multiplicare exponentiala?
Eu: rol
Elena: poate, dar prea mic
Elena: economicul defineste problema
Eu: cati dintre oameni solicita ajutor medical?
Elena: fiecare, teoretic
Elena: practic , cine isi permite
Eu: ok
Eu: care sunt perspectivele?
Elena: limitarea va fii economica, dar probabil expimata pentru mase sub forma unei boli incurabile, agresive si de neoprit :)
Eu: ok
Eu: multumesc
Elena: sa cresti mare!
Friday, 8 January 2010
Ethics of suicide in The Hours beyond the causalities of depression
Click here. This is something to listen to while reading.
The Hours is a semi-biographical American motion picture drama, released in 2002. Based on a screenplay of Michael Cunningham, tracking its roots from Virginia Woolf’s novel Mrs. Dalloway, and at the same time from her biography, the motion picture follows the idea of suicide from a dual viewpoint: psychological and philosophical. Laura Brown, as every housewife, is required to fulfil her chores, to attend her husband during his daily routine and to enjoy her post-WWII leisurely life. Living in a wealthy suburbia of Los Angeles, caring for one child, and expecting another one, she has the feeling that all what her life encompasses is just an overwhelming unhappiness, metamorphosed in suicidal depression. Virginia Woolf is not depicted as being the vibrant and influential writer of Bloomsbury, but as living a rather remote and claustrophobic life, under the permanent observation of her husband, who constantly frightened that she would eventually perish by her own hands. She drowned herself eventually, in 1941 leaving two, well-prepared suicide letters, written weeks before her act. Richard Brown is a contemporary successful poet, terminally ill AIDS patient, living wretchedly unhappy, but benefitting from the help of his old friend Clarissa. He kills himself just before the ceremony awarding the prestigious Carruthers prize, claiming that he failed to write about every aspect of the life. Beyond the depression, illness and loneliness, the suicides of Virginia Woolf and Richard Brown have strong philosophical and ethical co-notations, which may raise the question if suicide can be a moral acceptable and understandable act.
Laura Brown is the only non-intellectual main character in the movie and the also the only one who fails to commit suicide. The origins of her depression are to be founded into the morality of the period. She does not question them, she regards them as being axiomatic and she urges herself to obey them. Leading her existence upon those norms, she finds herself married to a proper, caring man, but whom she does not love and she becomes a mother only because this fact was prerequisite for a married woman . Every duty is a burden, every gesture a mere simulation of an universally acceptable act and the application of ethical norms is unquestionable. She collapses into depression, out of self-compulsion, unreasoning the legitimacy or the applicability of such obligation on an individual. For these reasons her depression has a emotional origin and therefore, her psychological context does not confer her legitimacy to conclude such a final act, because she can be able to change the conjuncture she is living in. Her reasons, because they appertain to the emotional sphere, are not sustainable enough to allow her the possibility of suicide. If concluded, her act would be one of cowardice and hereby we are presented the greatest contrast to the intellectual, namely Virginia Woolf and Richard Brown. Furthermore a possible suicide would not bring her or those around her any advancement.
Virginia Woolf lives in an artistically sterile environment and although depressing, it does not have the power to determine her to commit suicide. She is indeed unhappy in the quiet suburb, but she realizes that by changing her life, by moving back to London, she may be able to escape from her depression. Her entire life is guided upon general medical rules, and those rule seem to be pointless to the singular. Clearly aware of her difficult nature, she approaches her recurring crises rationally and does not grant herself the possibility of suicide because of the particular state of affairs, however she eventually kills herself, but from different reasons than initially. Her reasons are deontological: her being is a burden for herself and the ones around her and therefore her extinction would mean liberation. She conceives suicide as duty and obligation to herself and to her husband. The idea of duty was raised not as result of a scanty evaluation of her life or her husband’s, nor of flourishing altruism, but as a result of experience. She knew life and the evolution of facts. Her disease or her suffering could not determine her to commit suicide, but the idea of duty, was decisive. If the comfort of the closest ones depended on her, and therefore her absence would grant them the energy to prosper and to treasure life, then to perish seemed the right to do. Somebody has to die so the others can live on.
Richard Brown’s case can be narrowly interpreted to be in its essence seen before. A poet without physical future jumps over his window to ease his pain. In simple terms this would seem more like a home-made euthanasia of a moribund. However beyond this apparent motivation, the movie develops a second, twofold deontological inquiry of the suicide: deontological, in slightly similar terms like Virginia’s Woolf’s motivation and the second one regarding the condition of the artist. Clarissa, his closest friend, developed a certain dependency on him, mislaying herself from her own life. His cumbrous existence once finished would allow her to focus on with her own life and liberate herself from seeking the ghost of passed happiness. Furthermore, the contrast between two ethical perceptions of duty is emphasized. If Clarissa assumed apparently unselfishly her role of caretaker, suggesting, therefore, her inclination towards a universally accepted norm of ethics, the stronger guarding for the weaker, regarded rather as virtue of social conduct, Richard Brown negates the value of her acts and also the value of her incessant help, claiming that there is a higher duty to ourselves, as singular individual and then to the rest of the world. The duty, that we owe to ourselves stand prior any kind of other social duty, so we do not carry on with existence for the sake of those dear to us. He conceives his artistic life as a failure, and this was in fact the major manifestation of his existence because he has not been able to write about everything than had pertained his being . And hereby we have the second fold of his idea of duty. He, as an artist, has failed to fulfil his responsibility to put in words “everything”, and since he is dying and his time is running out, this lack of accomplishment of artistic duty gives momentum to his motivation to commit suicide.
The movie offers, beyond the excellent comparison between the life of three different people living in rather different periods of time, a very deep reflection on the meaning of duty. Seasoned by the music of Philip Glass, that tranches all the way through the consciousness of the characters, the film is often regarded as depressing. But what is there to be depressing when you discover new entanglements of such a common word as “duty”. Laura Brown takes a pre-given idea of duty and applies is dogmatically to the edge of her extinction, whereas Virginia Woolf and Richard Brown transcend beyond the socially acceptable value of this notion. If death is a duty and possibility at the same time then it can be accomplished. Furthermore if we look at the manner chosen to die, Virginia Woolf drowned herself in a river filling the pockets with rocks so she can experience lucidly death, Richard Brown remained articulate even at the very last moment of his life, whereas Laura Brown opted for narcotics. The fear, the emotion, that everything encompassing life could go on without her impeded her to commit suicide. Where Richard Brown and Virginia Woolf are governed by a reason that constructed the entire morality of their suicide, Laura Brown is inclined by emotion and depression.
The Hours is a semi-biographical American motion picture drama, released in 2002. Based on a screenplay of Michael Cunningham, tracking its roots from Virginia Woolf’s novel Mrs. Dalloway, and at the same time from her biography, the motion picture follows the idea of suicide from a dual viewpoint: psychological and philosophical. Laura Brown, as every housewife, is required to fulfil her chores, to attend her husband during his daily routine and to enjoy her post-WWII leisurely life. Living in a wealthy suburbia of Los Angeles, caring for one child, and expecting another one, she has the feeling that all what her life encompasses is just an overwhelming unhappiness, metamorphosed in suicidal depression. Virginia Woolf is not depicted as being the vibrant and influential writer of Bloomsbury, but as living a rather remote and claustrophobic life, under the permanent observation of her husband, who constantly frightened that she would eventually perish by her own hands. She drowned herself eventually, in 1941 leaving two, well-prepared suicide letters, written weeks before her act. Richard Brown is a contemporary successful poet, terminally ill AIDS patient, living wretchedly unhappy, but benefitting from the help of his old friend Clarissa. He kills himself just before the ceremony awarding the prestigious Carruthers prize, claiming that he failed to write about every aspect of the life. Beyond the depression, illness and loneliness, the suicides of Virginia Woolf and Richard Brown have strong philosophical and ethical co-notations, which may raise the question if suicide can be a moral acceptable and understandable act.
Laura Brown is the only non-intellectual main character in the movie and the also the only one who fails to commit suicide. The origins of her depression are to be founded into the morality of the period. She does not question them, she regards them as being axiomatic and she urges herself to obey them. Leading her existence upon those norms, she finds herself married to a proper, caring man, but whom she does not love and she becomes a mother only because this fact was prerequisite for a married woman . Every duty is a burden, every gesture a mere simulation of an universally acceptable act and the application of ethical norms is unquestionable. She collapses into depression, out of self-compulsion, unreasoning the legitimacy or the applicability of such obligation on an individual. For these reasons her depression has a emotional origin and therefore, her psychological context does not confer her legitimacy to conclude such a final act, because she can be able to change the conjuncture she is living in. Her reasons, because they appertain to the emotional sphere, are not sustainable enough to allow her the possibility of suicide. If concluded, her act would be one of cowardice and hereby we are presented the greatest contrast to the intellectual, namely Virginia Woolf and Richard Brown. Furthermore a possible suicide would not bring her or those around her any advancement.
Virginia Woolf lives in an artistically sterile environment and although depressing, it does not have the power to determine her to commit suicide. She is indeed unhappy in the quiet suburb, but she realizes that by changing her life, by moving back to London, she may be able to escape from her depression. Her entire life is guided upon general medical rules, and those rule seem to be pointless to the singular. Clearly aware of her difficult nature, she approaches her recurring crises rationally and does not grant herself the possibility of suicide because of the particular state of affairs, however she eventually kills herself, but from different reasons than initially. Her reasons are deontological: her being is a burden for herself and the ones around her and therefore her extinction would mean liberation. She conceives suicide as duty and obligation to herself and to her husband. The idea of duty was raised not as result of a scanty evaluation of her life or her husband’s, nor of flourishing altruism, but as a result of experience. She knew life and the evolution of facts. Her disease or her suffering could not determine her to commit suicide, but the idea of duty, was decisive. If the comfort of the closest ones depended on her, and therefore her absence would grant them the energy to prosper and to treasure life, then to perish seemed the right to do. Somebody has to die so the others can live on.
Richard Brown’s case can be narrowly interpreted to be in its essence seen before. A poet without physical future jumps over his window to ease his pain. In simple terms this would seem more like a home-made euthanasia of a moribund. However beyond this apparent motivation, the movie develops a second, twofold deontological inquiry of the suicide: deontological, in slightly similar terms like Virginia’s Woolf’s motivation and the second one regarding the condition of the artist. Clarissa, his closest friend, developed a certain dependency on him, mislaying herself from her own life. His cumbrous existence once finished would allow her to focus on with her own life and liberate herself from seeking the ghost of passed happiness. Furthermore, the contrast between two ethical perceptions of duty is emphasized. If Clarissa assumed apparently unselfishly her role of caretaker, suggesting, therefore, her inclination towards a universally accepted norm of ethics, the stronger guarding for the weaker, regarded rather as virtue of social conduct, Richard Brown negates the value of her acts and also the value of her incessant help, claiming that there is a higher duty to ourselves, as singular individual and then to the rest of the world. The duty, that we owe to ourselves stand prior any kind of other social duty, so we do not carry on with existence for the sake of those dear to us. He conceives his artistic life as a failure, and this was in fact the major manifestation of his existence because he has not been able to write about everything than had pertained his being . And hereby we have the second fold of his idea of duty. He, as an artist, has failed to fulfil his responsibility to put in words “everything”, and since he is dying and his time is running out, this lack of accomplishment of artistic duty gives momentum to his motivation to commit suicide.
The movie offers, beyond the excellent comparison between the life of three different people living in rather different periods of time, a very deep reflection on the meaning of duty. Seasoned by the music of Philip Glass, that tranches all the way through the consciousness of the characters, the film is often regarded as depressing. But what is there to be depressing when you discover new entanglements of such a common word as “duty”. Laura Brown takes a pre-given idea of duty and applies is dogmatically to the edge of her extinction, whereas Virginia Woolf and Richard Brown transcend beyond the socially acceptable value of this notion. If death is a duty and possibility at the same time then it can be accomplished. Furthermore if we look at the manner chosen to die, Virginia Woolf drowned herself in a river filling the pockets with rocks so she can experience lucidly death, Richard Brown remained articulate even at the very last moment of his life, whereas Laura Brown opted for narcotics. The fear, the emotion, that everything encompassing life could go on without her impeded her to commit suicide. Where Richard Brown and Virginia Woolf are governed by a reason that constructed the entire morality of their suicide, Laura Brown is inclined by emotion and depression.
Sunday, 27 December 2009
Un dumnezeu al deceptiei
Dumnezeu ne-a oferit oportunitatea de a stabili limite cunoasterii. Pentru ca exista realitati pe care nu le putem cuprinde in mintea noastra si nici nu putem sa le intelegem, nu putem spune ca aceste lucruri sunt ascunse sau obcure, ci mai degraba putem spune ca intelegerea noastra este limitata. In momentul in care transcederea spre cunoastere este imposibila, catologam inexplicabilul in a fi divin. Logica, matematica, deductia sunt instrumente la care apelam in fiecare zi pentru a stabili relatii de cauzalitate, i.e. aspecte din viata noastra care au loc (sau trebuie sa aibe loc) dupa un anumit algoritm. Inteligibilitate exista in orice, fiecare lucru isi are limbajul sau si ni se dezvaluie intrutotul, insa nu putem intelege exhaustiv mesajul care ni se ofera. Fiintare exista dincolo de capcitatea noastra de intelegere, iar acea fiinta nu este Dumnezeu si fiintarea nu vine de la Dumnzeu. Acste atribute sunt conferite divinitatii pentru a ne scuza limitele. Cu secole in urma Newton a lansat teoria gravitatiei spunand ca toate corpurile sunt mentinute in orbita lor de catre o forta ce apartine lui Dumnezeu. Einstein a renuntat la Dumnezeu si a dovedit ca, pentru a gravita nu este necesar Dumnezeu si chiar mai mult ca pentru a intelege aceste aspecte nu este necesara asistenta divina. Secole am trait cu impresia ca ceea ce nu poate fi inteles apartine lui Dumnezeu si, deci, anumite lucruri pot fi explicate doar daca am avea cunostinte metalogice.
Cum il intelegem pe Dumnezeu? Prin perspectiva politeista? Prin perspectiva religiilor abrahamice? Inca ne luptam cu prejudecata existentei neintelese, pentru ca exista fiintare intr-un spatiu care nu poate fi patruns. Este acel spatiu destinat doar intelegerii divine? Consider ca aceste limite sunt impuse si cred ca trebuie sa evitam conceptualizarea absurdului. Adjectivele continand „omni” sunt la atat de firave incat pot fi combatute in plan deductiv, logic, iar insemnatatea lor in metalogica pierzandu-se complet. Si ma voi referi din nou la Dumnezeu privit ca si ideal, fiinta suprema, omniscienta, omnipotenta, completa, infinita. Intelegerea noastra a aribuit lui Dumnezeu caracteristici restrictive. L-am inchis pe Dumnezeu intr-o cusca pe care scrie omnipotenta. Daca Dumnezeu este omnipotent, este capabil sa creeze o stanca de o asemenea masa incat nici el nu este in stare sa o poata ridica? Vom putea spune ca Dumnezeu poate crea orice. In aceeasi masura, vom putea spune ca Dumnezeu poate ridica orice. Si totusi, este Dumnezeu capabil de o creatie pe care el insusi nu o poate administra? Daca este omnipotent exista posibilitatea unei aceste creatii. Insa, in acest moment nu cred ca mai putem judeca despre Dumnezeu in termeni de omnipotenta si omniscienta.
Acest paradox dovedeste imposibilitatea noastra de a imagina perfectiunea sau infinitul si deci toate constrangerile care apar din aceste puncte de vedere pot fi inlaturate. Din punct de vedere etic se naste alt paradox, cel al aparitiei raului. Nu voi discuta despre semnificatia binelui sau al raului pentru ca as putea spune ca definitia acestor notiuni este pura fenomenologie. Insa, daca Dumnzeu este bun, pur, infinit, ominipotent si fiintarea este rezultatul vointei sale, care este originea raului. Este Dumnezeu creatorul tuturor? Daca Dumnzeu este infinut de bun, cum a putut crea o entitate infinit de rea. Daca a dorit asta inseamna ca nu este binevoitor. Daca nu a putut altfel, inseamna ca nu este omnipotent. Daca a facut o eroare, nu este perfect. Teologii flutura argumentul liberului arbitru, insa cum poate exista germenele de rau in bunatate infinata. Cum poate exista vid in totalitate sau eroare in perfectiune? Daca, intr-adevar exista liberul arbitru atunci, Lucifer ar fi fost capabil doar sa actioneze in limita actiunilor „bune”. Cum poate degenera binele in rau, daca insasi conceptul de rau nu exista? La fel cum nefiinta nu poate sa fiinteze sau cum fiinta nu poate sa nefiinteze, nu poate se poate ca din infinitate si perfectiue se poate sa se nasca combustie, distrugere, consum, decadere. Daca lumina este doar lumina nu pot exista particule de intuneric. Si totusi din lumina absoluta s-a nascut intuneric. Toata intelegerea noastra despre perfectiune este rasturnata. Deceptia noastra este datorata conceperii unui Dumnezeu perfect, infinit, omniscient, omnipotent s.a.m.d.
Cred ca am fost invatati sa ignoram aceste paradoxuri pentru ca altfel vom ajunge sa ne indoim. Iar daca exista indoiala, exista cercetare, speculatie. Iar speculatia si indoiala sunt inamicul calmului si al armoniei. Un sistem numit perfect intra in colaps datorita perfectiunii sale. Perfectiunea este o notiune superficiala care presupune existenta imprefectiunii, dupa cum vazut, altfel nu ar putea fi definita. Problema perfectiunii a aparut datorita dorintei noastre de intelege, de a cunoaste. Limitele in care ne incadram au creat spatiul necesar catalogarii si clasificarilor si, chiar, mai mult in absolutizarea unor notiuni. Originile acestor clasificari tin de limbajul universal care a fost restrictionat la nivel de norma. Logica este un astfel de normatism care este crezut ca duce la descoperire la intelegere, la cunoastere, insa la un nivel superficial, cel al cauzalitatii intelese prin empirism. Construim rationamente pe care le numim logice, insa intreg sistemul logic nu este suficient. Problema perfectiunii-imperfectiunii creeaza un gol in stiintele logice. Logica este suficienta doar pentru stabilira relatiilor intr-o anumita sfera. Odata ce incercam sa transcedem dincolo de acea sfera, logica nu mai este functionala si intram intr-un taram al absurdului.
Astfel, logica isi pierde meritul de a fi metoda de cercetare universala. Nu inseamna ca trebuie sa incepem sa ne bazam pe simturi pentru a primi o explicatie, insa nici nu trebuie sa excludem posibilitatea de a intelege prin intermediul simturilor. De altfel, logica, are la baza mai degraba perceptia decat ratiunea. Rationamentele logice au aparut ca si o interpretare a senzatiilor, a perceptiilor.
Dumnezeu ne-a oferit oportunitatea de a stabili limite cunoasterii. Pentru ca exista realitati pe care nu le putem cuprinde in mintea noastra si nici nu putem sa le intelegem, nu putem spune ca aceste lucruri sunt ascunse sau obcure, ci mai degraba putem spune ca intelegerea noastra este limitata. In momentul in care transcederea spre cunoastere este imposibila, catologam inexplicabilul in a fi divin. Logica, matematica, deductia sunt instrumente la care apelam in fiecare zi pentru a stabili relatii de cauzalitate, i.e. aspecte din viata noastra care au loc (sau trebuie sa aibe loc) dupa un anumit algoritm. Inteligibilitate exista in orice, fiecare lucru isi are limbajul sau si ni se dezvaluie intrutotul, insa nu putem intelege exhaustiv mesajul care ni se ofera. Fiintare exista dincolo de capcitatea noastra de intelegere, iar acea fiinta nu este Dumnezeu si fiintarea nu vine de la Dumnzeu. Acste atribute sunt conferite divinitatii pentru a ne scuza limitele. Cu secole in urma Newton a lansat teoria gravitatiei spunand ca toate corpurile sunt mentinute in orbita lor de catre o forta ce apartine lui Dumnezeu. Einstein a renuntat la Dumnezeu si a dovedit ca, pentru a gravita nu este necesar Dumnezeu si chiar mai mult ca pentru a intelege aceste aspecte nu este necesara asistenta divina. Secole am trait cu impresia ca ceea ce nu poate fi inteles apartine lui Dumnezeu si, deci, anumite lucruri pot fi explicate doar daca am avea cunostinte metalogice.
Cum il intelegem pe Dumnezeu? Prin perspectiva politeista? Prin perspectiva religiilor abrahamice? Inca ne luptam cu prejudecata existentei neintelese, pentru ca exista fiintare intr-un spatiu care nu poate fi patruns. Este acel spatiu destinat doar intelegerii divine? Consider ca aceste limite sunt impuse si cred ca trebuie sa evitam conceptualizarea absurdului. Adjectivele continand „omni” sunt la atat de firave incat pot fi combatute in plan deductiv, logic, iar insemnatatea lor in metalogica pierzandu-se complet. Si ma voi referi din nou la Dumnezeu privit ca si ideal, fiinta suprema, omniscienta, omnipotenta, completa, infinita. Intelegerea noastra a aribuit lui Dumnezeu caracteristici restrictive. L-am inchis pe Dumnezeu intr-o cusca pe care scrie omnipotenta. Daca Dumnezeu este omnipotent, este capabil sa creeze o stanca de o asemenea masa incat nici el nu este in stare sa o poata ridica? Vom putea spune ca Dumnezeu poate crea orice. In aceeasi masura, vom putea spune ca Dumnezeu poate ridica orice. Si totusi, este Dumnezeu capabil de o creatie pe care el insusi nu o poate administra? Daca este omnipotent exista posibilitatea unei aceste creatii. Insa, in acest moment nu cred ca mai putem judeca despre Dumnezeu in termeni de omnipotenta si omniscienta.
Acest paradox dovedeste imposibilitatea noastra de a imagina perfectiunea sau infinitul si deci toate constrangerile care apar din aceste puncte de vedere pot fi inlaturate. Din punct de vedere etic se naste alt paradox, cel al aparitiei raului. Nu voi discuta despre semnificatia binelui sau al raului pentru ca as putea spune ca definitia acestor notiuni este pura fenomenologie. Insa, daca Dumnzeu este bun, pur, infinit, ominipotent si fiintarea este rezultatul vointei sale, care este originea raului. Este Dumnezeu creatorul tuturor? Daca Dumnzeu este infinut de bun, cum a putut crea o entitate infinit de rea. Daca a dorit asta inseamna ca nu este binevoitor. Daca nu a putut altfel, inseamna ca nu este omnipotent. Daca a facut o eroare, nu este perfect. Teologii flutura argumentul liberului arbitru, insa cum poate exista germenele de rau in bunatate infinata. Cum poate exista vid in totalitate sau eroare in perfectiune? Daca, intr-adevar exista liberul arbitru atunci, Lucifer ar fi fost capabil doar sa actioneze in limita actiunilor „bune”. Cum poate degenera binele in rau, daca insasi conceptul de rau nu exista? La fel cum nefiinta nu poate sa fiinteze sau cum fiinta nu poate sa nefiinteze, nu poate se poate ca din infinitate si perfectiue se poate sa se nasca combustie, distrugere, consum, decadere. Daca lumina este doar lumina nu pot exista particule de intuneric. Si totusi din lumina absoluta s-a nascut intuneric. Toata intelegerea noastra despre perfectiune este rasturnata. Deceptia noastra este datorata conceperii unui Dumnezeu perfect, infinit, omniscient, omnipotent s.a.m.d.
Cred ca am fost invatati sa ignoram aceste paradoxuri pentru ca altfel vom ajunge sa ne indoim. Iar daca exista indoiala, exista cercetare, speculatie. Iar speculatia si indoiala sunt inamicul calmului si al armoniei. Un sistem numit perfect intra in colaps datorita perfectiunii sale. Perfectiunea este o notiune superficiala care presupune existenta imprefectiunii, dupa cum vazut, altfel nu ar putea fi definita. Problema perfectiunii a aparut datorita dorintei noastre de intelege, de a cunoaste. Limitele in care ne incadram au creat spatiul necesar catalogarii si clasificarilor si, chiar, mai mult in absolutizarea unor notiuni. Originile acestor clasificari tin de limbajul universal care a fost restrictionat la nivel de norma. Logica este un astfel de normatism care este crezut ca duce la descoperire la intelegere, la cunoastere, insa la un nivel superficial, cel al cauzalitatii intelese prin empirism. Construim rationamente pe care le numim logice, insa intreg sistemul logic nu este suficient. Problema perfectiunii-imperfectiunii creeaza un gol in stiintele logice. Logica este suficienta doar pentru stabilira relatiilor intr-o anumita sfera. Odata ce incercam sa transcedem dincolo de acea sfera, logica nu mai este functionala si intram intr-un taram al absurdului.
Astfel, logica isi pierde meritul de a fi metoda de cercetare universala. Nu inseamna ca trebuie sa incepem sa ne bazam pe simturi pentru a primi o explicatie, insa nici nu trebuie sa excludem posibilitatea de a intelege prin intermediul simturilor. De altfel, logica, are la baza mai degraba perceptia decat ratiunea. Rationamentele logice au aparut ca si o interpretare a senzatiilor, a perceptiilor.
Subscribe to:
Posts (Atom)