S-au dus vremurile viorilor pe la colțuri de trotaure și a scârțâielilor prin restaurante. Am schimbat artistul cu televizorul și calculatorul.

Expresia oglinzilor caleidoscopice

A nu știu câta poveste despre mine... În această postare este vorba despre... mine.
Mi-am cumpărat un nou obiectiv cu 30x zoom și șaișpe megapixeli ca să văd realitatea mega-pixelată. Zoom ca șă mă concentrez mai bine pe cărămida de conștiință aflată la mare distanță. Are controale manuale și automate. Asta dacă vreau o quickie trebuie să apăs doar pe buton, însă rezultatul va fi incert. Pentru a-mi personaliza perspectiva  spre acte hedoniste controlul manual asigură doar dintr-un joc de degete garanția spre o plăcere personalizată și ea. Sunt doar INDIVID și de acolo rezultă că sunt special, că abund în moțuri și specificități, că nimeni nu-i ca mine și mai știu ce alte ungeri pe la latura narcisistă. Pentru ca să pot să devin eu și să mă simt bine în noul eu a trebuit să fac anumite retrageri repetate de pe cardul VISA. Mare noroc că nu este al meu... În fine, până la urmă tot a trebuit să apăs pe buton. Și doamne ce gestație de o verosimilitate fotografică a fost creată de peliculă imaterială. Din moțuri, m-am umplut de coarne. Eram cel mai tare din cluburile de noapte, agitându-mă para-uman prin ploi de albastru și glitter. Cât de necesară este agitarea fizică prin localuri nicotinizate. Eram cel mai profund din sălile de teatru. Chiar și o actriță trecută de 65 de kilograme, devenea o starletă energică și suplă precum un editorial de Vogue. În urma clikului mașina familială s-a transformat într-un coupe în culori homosexuale, relațiile au devenit metrosexuale, Maria Callas Lady Gaga, garsoniera penthouse, poemul subtitrări. Aceste deveniri, atât de numeroase mă vor aduce într-o stare avansată de perplexitate, încât noul eu pare să fi pierdut orice legătură cu vechiul eu. Din adorator de icoane am devenit deflorator de fecioare.  Din colecționar de fise, producător de bancnote. După o asemenea devenire mi s-a părut acceptabil să mă prăbușesc în complacere. Obiectivul a fost abandonat însă eu am fost prins dincolo de diafragmă.

Filosofia este o vagină ademenitoare, știința este un penis erect, iar religia este un proces continuu al infibulării. Ceea ce rămâne este mondenitatea helicoidală abundând de sfaturile electronice ale lui Lady Gaga. Aș putea fi ceea ce doresc și aș putea să mă îndepărtez cât se poate mai departe de mine. Aș putea să trec prin forja socială și să îmi modific forma după influențele mediului. Aș putea fi mai fluid decât mercurul în lumina soarelui, însă nimic nu m-ar schimba substanța. Aș fi devenire și visul meu ar putea deveni existență reală, într-un moment de revoluție coperniciană care ar creea premizele necesare structurării realitații conform propriilor iluzii.
Dincolo de neînțelegere și formalism, limbajul meu ar putea deveni cuprinzător și m-aș înțelege perfect. Tensiunile cu societatea sunt ireconciliabile, însă pot fi nuanțate. Știu că nu are vreun sens să pălmuiesc urechi străine înfundate de dopuri de ceară din moralism creștin, deoarece, oricât de ludică ar fi această activitate, asasinarea reînviatului Lazăr este în sine un act criminal, de violență extremă împotriva unei entități a cărei existențe se precipită spre mortuarium. Din putrescența religioasă se va ivi, după vremuri de pulberi doar o fascinație mistică care se va bucura de popularitatea unei cărți de chiromanție.
Însă nu, nu este momentul. Cântecul de lebădă abrahamică este mai puternic și mai unitar decât toate ciripiturile neconsensuale ale filosofilor și oamenilor de știință, iar această facticitate efemeră și iluzorie nu poate decât să genereze o imaginație obscenă ale lucrurilor-aflate-în-percepere. Nu pot decât să privesc la această tranziție a sacrului spre putrescență decât prin filtrul propriei curizotăți, într-o manieră estetică, fără a fi implicat într-un argument de ordin moral. Există totuși, la nivel intuitiv, o plăcere în descoperirea cadavrelor putrescente. În ciuda grotescului și extremei, decăderea este fascinantă și privită independent de orice structură morală, poate reprezenta o experiență estetică de intensitate și remanență ridicată.
Dacă Dumnezeu a murit cu Hegel sau Nietzsche în urma adminsitrării de pilule carteziene, spinozistioce și kantiene, descompunerea lui este un proces de durată. Astfel vom putea asista la un spectacol similar unui exercițiu de paintball. Odată ce s-a deschis capacul cutiei medievale de vopsea pentru frescă bisericească s-a știut că vor urma pierderi din conținut și diluțiile ulterioare își vor pierde culoarea odată cu trecerea timpului. Însă există conceptul de pată și pentru a elimina petele lăsate de fresca religioasă ar însemna o muncă atât de asiduă de frecare cu hârtie abrazivă, încât ar efecta anduranța zidului. Atâta timp cât nu am un înveliș suficient de rezistent la prăpușirea unei catedrale asupra mea, mă voi pendula între coordonate precise, evitând scrijelirea frescelor și suspendând demolarea folosind un excavator de jucărie.

Oamenii mint

Oamenii mint și nici ei nu știu de ce mint.

Dracu' să vă ia cu Opera voastră, că m-ați înebunit de cap. Cine oare îi ascultă pe ăștia cântând cu vocile astea?! Că și pe Viorica - nepoată-mea - a lăsat-o bărbatul atunci când a început să facă cursuri de soprană. Și muzica asta clasică, nu înțeleg de ce trebuie să fie clasică. Că acum sunt computere și ei cântă tot la mandolină. Totul este pe computer acum. Lasă să mai revină și clasicii la realitatea actuală. Suntem în anul 2011! s-au legalizat și travestiții și ei tot scârța, scârța. Să își cumpere o claviatură și s-o conecteze la calculator, că restul și așa îl voi găsi ei pe intenet. Nu știu cum de nu se mai reinventează și ăștia. Asta este ca și eu să merg să dau cu hârlețul când am tractor în șură. Să mai evolueze și ei că și Madonna s-a reinventat de vreo 4-5 ori și uite ce succes a avut.
Dar vocile alea... să cânte normal, ce tot strigă unii la alții așa îndelungat. Că acum nu îți mai trebuie voce! Că uite câte vampe fără voce au succes! Într-adevăr că și Mariana Nicolesco, chiar dacă avea o frziură demodată și pentru Hericleea Darcle, deși era plavană femeia într-un fel morbid ce-mi amintește de o combinație de gothic cu emo, și vorbea, nu știu cum să spun, tot așa... soprănește, tot a avut succes. Or lăsat-o ăștia să cânte și La Scalla din Milano. O fi mare lucru să te apuci de cântat prin cofetării, dar eu prefer să-mi consum prăjitura-n liniște.
Numai una mi-o plăcut, dar numai așa puțin. Grasa aia care o cântat cu Mercurry. Măi, aia chiar dacă și-o stricat vocea cu țipete, putea să țină ritmul și simțea muzica și cânta cu voce mai puțin stridentă. Mi-o plcăut de ea că nu s-a auzit bine. Dar când mă gândesc cât era de mare? Astea mănâncă ceva special de ajung așa și cânta așa? Că toate-s grase și trecute de 40 de ani. Apăi și soră-mea este trecută de 40 de ani și este grasă dar pentru aia nu cântă așa. Și bine face, că are ceva făcut, nu să șadă și cânte... nu cântă deloc și e mai bine.
Și cică Maria Callas îi cea mai bună. Bună pe dracu, că era urâtă cu o gură mare și parcă era deja bătrână. De țipat, țipa bine. Dar bună pe dracu. Nu-i e mirare că Opera-i plină de drame cu asemenea creaturi.
Vai dar și cum se uită ăștia cu gurile căscate și ascultă nemișcați.  Ce le-o fi plăcând. I-o stricat opera de cap. Că și mai demult travestiții cântau Marlene Dietrich, Edith Piaf, voci mai groase... însă acum parcă toți au devenit soprane. Ăștia cred că toți au avut mame isterice în copilărie. Li dor de țipat. Dar mulți stricați de cap sunt pe lumea asta...
Eu le-aș interzice. Strâcă lumnea de cap, fac gălăgie, își distrug siluetele, vocile. Plus că sunt inestetice așa mari. Cu atâția bărbați impotenți pe lumea asta, numai asta le mai lipsește țipete și îngrășări.  Cum să își revină bieții oameni dacă vad asta la televizor.
Se bagă cineva la un Counter?

Spring

It is spring... The first snowdrops outside, the first Crocus and Hyacinths. I eye everyday the plot signs of revival. Some plants will spring again, like old friends, others maybe have already died back, just like died friends. The good part about plants is that as soon as I lose one, I can replant another. Friends just fade and die and are irreplaceable. Luckily that I can indulge myself a short memory. But this year started with a new buzz, with so much inner blossom and enthusiasm and a sense of possibility that I feel relieved that certain things are not pending but have already gone to past. 

I paid my dues and turned my back to the most of it. No regrets, but rewards that come out of sorrow and unsophisticated smiles determine me to enjoy this quietness, this windy afternoon. I do not want to hide, because I am not alone any more, I know where I want to go and I know where I can find some piece of mind even if I am not on my own. 

With love...

I might have found the good thing in life and the light at the end of the line, so I know where it hurts and I learnt to know my dreams and listen to the other voices.

And love...

On soil, wet and heavy, my best friend, my nurture and my embrasseur, father-mother of my fruits, womb of my seed, siege of my revival, master of perennity and gatekeeper of my extinction, I long for you and you long for nothing... 

Some people feel with their hearts other with their livers

Some people feel with their hearts other with their liver. I even feel it through my stomach or my bowels. There is no liberation in this, there is no meaning in such a word even, "liberation". But if there had been any meaning at all there would be quite different than "liberation". No heart, no liver, nor tension or all together and then all the necessary tension.